Dependența ca model de business

Procesul împotriva Meta și Google și momentul în care “nu am știut” devine ridicol

Există o scenă care se repetă de ani buni în discuțiile despre rețele sociale și copii. Unii adulți spun că „platformele sunt toxice”, alții spun „depinde cum le folosești”, iar între timp algoritmul își vede de treabă: învață, personalizează, împinge, repetă. În fiecare zi. În fiecare oră. La fiecare swipe.

Procesul început la Los Angeles împotriva Meta (Instagram) și Google (YouTube) promite să facă un lucru aparent imposibil: să scoată dezbaterea din zona moralismului și s-o mute în zona responsabilității concrete. Nu afirmații de genul „copiii din ziua de azi”, „părinții nu-și fac treaba”, „pe vremea mea”. Ci întrebarea care doare cu adevărat companiile: “ați construit intenționat un produs care maximizează dependența, mai ales la minori, pentru că asta aduce bani?”

Când un avocat spune într-o instanță americană „au fabricat adicție în creierele copiilor”, sună dramatic. Dar e și un diagnostic al acestei perioade: dependența nu e o eroare, e un design feature care monetizează atenția.

Iar atenția copiilor este, în acest ecosistem, una dintre cele mai profitabile „resurse”.

Despre mecanism, nu despre conținut

Reclamanții nu încearcă să demonstreze că un clip anume sau un influencer anume a „stricat” un copil. Ei atacă interfața și arhitectura platformelor: recomandările, personalizarea, infinite scroll, autoplay, notificările, recompensele variabile, tot ce transformă o platformă într-un aparat de menținut utilizatorul conectat cât mai mult timp.

Miza reală este dacă instanța acceptă ideea că designul poate fi nociv în sine. Abia atunci se schimbă regulile jocului.

Platformele nu mai pot sta comod în spatele argumentului „noi doar găzduim”. Vor începe să semene mai mult cu un producător care răspunde pentru cum funcționează produsul, nu doar pentru reclama de pe ambalaj.

Și, sincer, era și timpul. Pentru că argumentul „noi doar conectăm oamenii” sună tot mai mult ca „doar am vândut țigări, nu le-am fumat în locul vostru”.

Când “engagement” înseamnă bani, copilul devine o unitate de venit

În pledoarii apare o formulare care, dincolo de jargon, spune tot: modelul de business al Meta și Google se bazează pe publicitate, iar tarifele depind de utilizare, adică de timpul petrecut în platformă. Asta e banal. Dar banalitatea are o consecință morală și politică enormă: platformele nu vând un produs utilizatorului, ci vând utilizatorul către publicitari!

Pentru a sublinia acest adevăr, avocații acuzării au folosit o imagine dură: „ceea ce platformele vând agenților de publicitate nu e un produs, e acces la Kaley”.

Cazul-test e al unei tinere, Kaley, care spune că, de la YouTube (folosit de la 6 ani) și Instagram (de la 11), a ajuns într-o spirală de anxietate, depresie și probleme de stimă de sine.

Apărarea corporațiilor, previzibil, spune: problemele ei au alte cauze, familiale, anterioare. Și sigur că viața reală nu e un experiment de laborator. Nimeni nu poate reduce sănătatea mintală la un singur factor. Dar asta e exact capcana în care companiile speră să ne țină blocați: dacă o problemă are mai mulți factori determinanți, atunci nu mai răspunde nimeni.

În viața reală nu funcționează așa. Nici în domeniul protecției consumatorului. Faptul că există vulnerabilități anterioare nu scuză un produs care le exploatează.

Adevărul incomod pentru companii: știau

Când vine vorba de Big Tech, adevărul incomod nu iese de obicei din comunicate, ci din descoperirea juridică: e-mailuri interne, prezentări, note de produs, discuții despre retenție, despre „young users”, despre cum se oprește „declinul” într-un segment.

Asta e sperietura reală pentru companii: nu doar amenda, ci dovada necosmetizată că știau. Că au măsurat. Că au discutat. Că au prioritizat „timpul pe platformă” în fața „siguranței”.

De aceea unele companii aleg să plătească și să închidă astfel de procese înainte să ajungă la juriu. Nu pentru că sunt generoase. Ci pentru că e mai ieftin să plătești decât să-ți fie citite e-mailurile cu voce tare într-o sală de judecată.

“Tutunul” digital

Strategia juridică a acuzării e inspirată de procesele împotriva industriei tutunului: nu doar „produsul e nociv”, ci „produsul a fost făcut să creeze dependență, iar compania a știut și a ascuns”.

Evident, nu este vorba de o substanță chimică, ci de un sistem psihologic: recompense, noutate, validare socială, anxietate de pierdere, comparație permanentă.

Rețelele sociale nu sunt țigări în sens literal. Dar în sens de model de business bazat pe dependență, analogia devine tot mai puțin metaforă și tot mai mult realitate.

Și aici e punctul pe care îl consider esențial: dacă acceptăm că un produs e construit să ne țină captivi, atunci discuția despre „voință” și „disciplină” devine insuficientă. Nu dispare responsabilitatea personală, dar nu mai e singura. Pentru că responsabilitatea personală va fi mereu mai slabă decât o industrie care optimizează 24/7 cum să te facă să rămâi.

Între panică morală și politici care chiar funcționează

De luni de zile, în Europa, se tot discută ideea interdicțiilor pentru minori. Unele state propun limite de vârstă, altele încearcă verificarea vârstei, altele cer măsuri de “safety by design”.

În România, dezbaterea e adesea dezechilibrată: fie ne prefacem că „nu e chiar așa grav”, fie vrem să închidem totul cu un lacăt legislativ.

Procesul din SUA ar trebui să ne ajute să ieșim din această polarizare. Nu e nevoie să alegem între:

• „interzicem tot” și

• „fiecare se descurcă”.

Există o a treia cale, mai serioasă și mai dificilă: obligații clare, verificabile și auditate. Concret, ce ar conta cu adevărat:

• setări implicite pentru minori (nu setări ascunse în meniuri),

• limitarea recomandărilor hiper-personalizate în conturile copiilor,

• oprirea autoplay ca default la minori,

• transparență reală asupra metricilor de retenție pe segment de vârstă,

• acces la date pentru cercetare independentă,

• audit extern al sistemelor de recomandare, nu “trust us”.

Majoritatea acestor măsuri nu sunt imposibile tehnic. Sunt imposibile comercial, pentru că reduc timpul petrecut pe platformă. Iar dacă timpul scade, scad banii. Asta e „ecuația rușinoasă” pe care procesele încearcă s-o aducă în lumină.

Ce mă sperie: normalizarea anormalului

Cel mai tulburător, pentru mine, este cât de repede a fost acceptată ideea că un copil de 10-12 ani poate trăi într-un flux continuu de stimuli conceput să-l rețină. Că e “normal” să se compare constant, să aștepte validare, să fie bombardat cu conținut perfect calibrat pe slăbiciuni, pe emoții, pe frici.

Exagerarea a devenit norma. Iar normalitatea - excepția.

Procesul împotriva Meta și Google poate fi un moment de cotitură sau poate fi doar un episod într-un serial lung. Dar are deja un merit: ne obligă să numim lucrurile corect.

Dacă o platformă este construită să maximizeze dependența, iar dependența e profitabilă, atunci „siguranța minorilor” nu poate fi un capitol decorativ. Trebuie să fie o obligație de produs și o obligație legală.

Când vorbim despre copii, nu e acceptabil să lăsăm „piața” să decidă ce e sănătos pentru ei. Pentru că piața decide ce e profitabil, iar sănătatea e, în cel mai bun caz, în plan secundar.

Dacă se va produce schimbarea, atunci ea nu va veni din “iluminarea morală” a corporațiilor, ci din presiune socială: procese, reglementări, audit, transparență, sancțiuni.

Adică din exact lucrurile pe care platformele le detestă, pentru că le obligă să-și schimbe modelul de afaceri.

Și poate, în sfârșit, asta e discuția matură pe care trebuie s-o avem și în România: nu cum îi certăm pe copii că stau pe telefon, ci cum obligăm producătorii ca produsele să nu mai fie construite ca niște capcane.

Surse de context:

• https://www.reuters.com/video/watch/idRW400109022026RP1

• https://www.reuters.com/legal/litigation/instagrams-leader-testify-court-app-design-youth-mental-health-2026-02-11/

• https://apnews.com/article/19195fc680dba782fb971d68082e11a4